Primul meu salt cu parașuta!

04.07.2018

De unde să-ncep? Nici nu știu ce m-a lovit. Au trecut vreo 3 ore de când am revenit cu picioarele pe pământ, la propriu, căci la figurat, încă sunt acolo, aeriană.

Amalgamul ăsta de emoție, entuziasm, adrenalină nu se compară cu nimic. Voi folosi cuvinte simple, căci altceva nu mai am. Sunt copleșită de energia primului salt și vreau să împărtășesc cu voi experiența mea de azi. Cu toate că cele 11 ore pe aerodrom își spun cuvântul și sunt capabilă să adorm instant, zic că merită să scriu totul aici cât încă sunt sub influența fericirii de azi.

După un briefing consistent și eficient, se începe, în jurul prânzului, formarea echipajelor. Sar primii parașutiștii inițiați deja în această artă. Îi urmărim de jos, cu sufletul la gură și mâinile drept paravan împotriva razelor de soare și rasuflăm ușurați când aceștia aterizează ca la carte. I-am stresat deja de azi dimineață cu mii de întrebări venite mai mult din teama primului salt, teamă care, cel puțin pe mine, mă cam acaparează.

În prima parte a zilei avem, ca și demonstrație, salturile parașutiștilor militari ai unității învecinate aerodromului. Observandu-i, primim câte un sfat de la instructori: „așa da/așa nu”.

Încep să-mi fac griji și realizez că nu sunt singura. Băieții par o idee mai nerăbdători, eu sunt ceva mai rezervată. Parcă nu aș fi suficient de pregătită, sufletește vreau să zic. Rând pe rând iau naștere noi echipaje. Avionul GA8 îi urcă la 1200 m și revine, așteptând conștiincios următorul echipaj. La sol toată lumea e implicată în replierea parașutelor. Se dezbat salturile efectuate, se râde, se glumește, dar disciplina își păstrează locul.

Este în jur de ora 17:30 și-mi aud numele în penultimul echipaj ce include parașutiștii începători. Mi se oferă o parașută Manta și începe echiparea. Se stabilește ordinea în care sărim și pentru că sunt cea mai ușoară, ca și masă, voi sări ultima. Îmi convine de minune, gândindu-mă că mă voi îmbărbăta prinvindu-i pe cei din fața mea.

Ni se prezintă planul de zbor, primim stațiile prin care să auzim indicațiile corespunzătoare. Instructorul verifică atât funcționalitatea acestora, cât și modul de echipare. Ni se spune să ne odihnim puțin stând jos, deoarece tot echipamentul are o greutate considerabilă și e inutil să ne obosim stând în picioare. Casca pe cap, mai simulăm de vreo 2 ori părăsirea din avion din șezut și așteptăm cuminței sosirea avionului, cuminței și puțin emoționați. Între timp primim sfaturi importante și instructorii se asigură că plecăm bine dispuși.

Gata, urmăm instructorul spre avion și ne îmbarcăm. Aici se întâmplă un fenomen la care nu mă așteptam. Din momentul în care mă urc în avion, orice emoție dispare, pur și simplu. Nu am o explicație clară pentru acest lucru, însă avionul, în sine, îmi oferă un sentiment de siguranță și mă detașez de orice emoție. Îmbarcarea în avion se face în ordine inversă părăsirii acestuia, așa că mă urc prima, în locul din spatele pilotului.

Ni se prinde, pe rând, cablul care va declanșa deschiderea parașutei, pentru că primele salturi se execută automat. Suntem 3 începători, 2 veterani (care au câteva sute de salturi la activ), plus domnul instructor din fața mea. Așteptăm aprobarea pentru decolare și în câteva minute auzim huruitul motorului. Desprinderea de sol este insesizabilă, iar primul lucru pe care-l fac este să verific altimetrul. Nu știu prea bine să aproximez înălțimile, mă aștept ca acul să se deplaseze rapid. Trag un ochi la cel al domnului instructor și văd că e totul în regulă. 100, 200, 500, 1000 m, văd o mână întinsă care-mi urează noroc, răspund în conformitate, la fel ca și ceilalți, lucru care ne dă încredere.

1200 m! Se deschide ușa, primul parașutist se așează în poziția corespunzătoare și sare, urmat de al doilea și tot așa până la mine. Mă poziționez în pragul ușii și aștept aprobarea, văd mâna domnului instructor care-mi face semn că pot sări, mă uit în ochii acestuia și sar. Într-o fracțiune de secundă (pentru că atât mi s-a părut) simt cum mă stabilizez și ridic privirea să verific dacă parașuta s-a deschis corespunzător.

Și da! E perfectă! Deblochez comenzile, fac o înfundare, viraj stânga, viraj dreapta. Totul e în regulă! Acum mă pot bucura de libertatea cerului, iar libertatea asta nu se mai compară cu nimic trăit până acum. Nu am probleme cu identificarea aerodromului, deoarece nu l-am pierdut din priviri în timpul zborului cu avionul. Verific constant altimetrul și urmez pașii învățați la sol. Fac viraje în formă de „S” pentru a pierde înălțime și mă bucur de fiecare mișcare. Trăiesc din plin momentul! Altimetrul îmi indică 500 m, deci e timpul să mă pregătesc să urmez schema de zbor recent discutată. Îmi fac puțin griji când mă aflu la o înălțime ceva mai mare decât cea stabilită în dreptul primului punct de reper, dar situația se remediază rapid și revin în parametrii. Am executat ultimul viraj și mă pregătesc de aterizare. Îmi aud numele în cască și primesc indicațiile corespunzătoare: „complet stânga, dreapta, sus comezile”. De asemenea, suntem coordonați de la sol prin intermediul a două palete verzi pe care le asociem cu comenzile noastre, urmându-le mișcarea în oglindă. Aterizez foarte lin, dar nu în picioare, ci genunchii sunt cei care iau primii contactul cu solul. Mă ridic, Îmi strâng repede parașuta și degajez zona. Sunt cu zâmbetul pe buze și așa revin în punctul de plecare. Îmi desfac echipamentul și trag o gură de aer. Rememorez momentele cheie în timp ce povestesc cum a fost, într-un cuvânt: genial!

Domnul instructor ține să îmi spună că eram toată un zâmbet. Nu-mi amintesc exact, dar știu că am părăsit avionul cu încredere. Ulterior, m-am văzut și eu în filmările făcute, iar fața mea la părăsirea avionului arăta cam așa:

Nu sunt aici să spun cuvinte frumoase, să scriu povești, spun exact ce am trăit și simțit. Sentimentele sunt autentice, iar primul salt nu cred că se uită vreodată. E cea mai plină de adrenalină experiență de până acum și sunt deplin recunoscătoare tuturor oamenilor și împrejurărilor care m-au adus până în acest punct. Eu sunt fericită și recomand aceste cursuri tuturor. E adevărat, e abia începutul. Vor urma etape mult mai dificile, care vor solicita la maximum competențele ulterior dobândite, dar acum am confirmarea că vreau să continui și că-mi place!

P.S. Scrierea articolului a început ieri (04.07.2018) și s-a finalizat în decursul zilei de azi.

Pe mâine! 🙂

Lasă un răspuns

Completează mai jos detaliile tale sau dă clic pe un icon pentru a te autentifica:

Logo WordPress.com

Comentezi folosind contul tău WordPress.com. Dezautentificare /  Schimbă )

Fotografie Google

Comentezi folosind contul tău Google. Dezautentificare /  Schimbă )

Poză Twitter

Comentezi folosind contul tău Twitter. Dezautentificare /  Schimbă )

Fotografie Facebook

Comentezi folosind contul tău Facebook. Dezautentificare /  Schimbă )

Conectare la %s