De vorbă cu studenta de la Drept

Și dacă de curând tot am vizitat Sibiul, am zis să nu plec cu mâna goală. Așa că mi-am transformat gazda in intervievat și uite ce a ieșit.

(Sursa: drept.ulbsibiu.ro)

Stă bine la capitolul spirit competitiv, îi place să fie prima, drept dovadă, anul trecut a avut cea mai mare medie din anul ei, iar recent a primit cheia, pentru că va fi șefă de promoție.

Hai să vedem ce are de zis una dintre persoanele care pe mine m-a convins la capitolul ambiție!

Cadru: Starbucks, Sibiu
Observație: voi adăuga note suplimentare, unde este cazul, astfel:[…]

Cum te vezi tu?

Mă văd ca o pisică neagră care zgârie rău dacă o calci pe coadă.

De unde vii?

Asta este o întrebare de care m-am plictisit, efectiv. Pentru că toată lumea mă întreabă de unde sunt și le răspund că sunt din Vâlcea. Apoi stau să le explic că sunt din Argeș, de fapt, dar eu mă regăsesc mai mult în Vâlcea, dar sunt din Dedulești [Argeș].

De ce spui că te regăsești mai mult în Vâlcea?

Pentru că… cred că am un sânge de olteancă. Știi povestea: eu mergeam întotdeauna la cumpărături și chestii în Vâlcea, am făcut liceul în Vâlcea, casa mea e la 5 minute de [județul] Vâlcea.

Cum a fost copilăria ta?

Copilăria mea, oh, asta e o întrebare la care putem sta câteva ore. Zdruncinată, nu știu, tumultoasă și cu scandal. Am avut o copilărie scandaloasă, ceva ce nu aș vrea să aibă copiii mei.

Ai avut și momente plăcute? O perioadă?

Am avut atât de multe chestii nașpa, încât cele frumoase sunt așa… Nu prea mi le mai amintesc. Aveam un leagăn acasă, făcut de tata și ascultam manele și știu că mă dădeam toată ziua în el și zicea mama „Hai la masă, hai la masă!”, iar eu: „Nuu, mă mai dau un pic!”. Mă dădeam în leagăn toată ziua, mi se părea că ajung la cer. Eram foarte mică și nu atingeam cu picioarele de sol și chiar simțeam că zbor. Era activitatea mea preferată. A, și avea mama o grădină. Era foarte mică, dar eu o vedeam imensă. Erau niște trandafiri și niște flori albastre. Nu mai știu cum se numesc, dar îmi plăceau mult. Aveam și eu grădina mea, pusă de mine, lângă un lac, pentru că aveam și un lac în curte.

O prostie făcută în copilărie?

Eram în școala primară și m-am tuns cu soră-mea. Aveam părul aproape de fund. Ne făcea mamaia codițe împletite. Eu și soră-mea voiam o schimbare. Văzuserăm o reclamă de la Wash & go. Mama era plecată la lucru, așa că noi am luat foarfeca, o foarfecă care nu tăia prea bine din câte am văzut. Soră-mea s-a tuns fain, ei chiar îi stătea bine, așa umflat, dar nu era egal. Eu m-am tuns până la jumătate, o parte l-am tuns scurt, iar cealaltă parte am lăsăt-o lungă. Eram atât de panicată că am făcut asta, încât m-am băgat la somn și m-am rugat: „Doamne, te rog, fă să crească părul înapoi până mă trezesc!”, deci fix așa am făcut. M-am trezit, dar cu părul tot varză și după am tuns eu și cealaltă parte. Apoi am plâns și a venit mama acasă și ne întreabă: „Ce ați făcut? Mergem să vă tund laVâlcea„. Pe soră-mea a tuns-o scurt, scurt, băiețește. Eu nu am vrut să mă tund. Am rămas așa. Asta a fost cea mai mare prostie, cred, că știi că eu sunt cu părul.

Cum a decurs relația cu părinții tăi?

Cred că am fost adoptată. Nu m-am regăsit niciodată în familia aia, știi asta. Tata e născut în aceeași zi și lună cu mine. Am aceeași aluniță ca și el, numai că pe cealaltă parte, așa, ca să-ți faci o imagine.

Eu și mama ne-am certat mereu. Adică mereu, nu ne-am înțeles niciodată, iar tata… Nu am așa multe amintiri cu el, de fapt. Dar știu că îmi făcea mereu poftele, mereu ne făcea chestii, cum a fost și leagănul.

Aveam în curte căsuțe din alea improvizate și știu că ne ajuta să luăm lucruri din casă, perne. Mama ne certa. Dar am cam deviat de la răspuns.

În prezent, relația mea cu mama este mai bună decât anul trecut, mai rea decât a fost acum 5 ani și va fi mai bine în viitor, sper.

Hobby-uri?

M-ai lovit. Au! Cititul, îmi place să călătoresc, îmi place să dansez, îmi place să colorez cărți de copii mici, îmi place la sala. Îmi mai place să mă uit la filme, aș petrece ore în șir făcând asta.

Cum arată o zi tipică din viața ta?

Mă trezesc cu 10 minute înainte să plec la facultate. În 10 minute fac minuni, minuni: machiat, patul, aranjat, spălat pe dinți, baie. Fetele le fac într-o oră, eu le fac în 10 minute. Sunt foarte rapidă. Mă duc la facultate, stau câteva ore pe acolo, ascult ce zic profesorii ăia. Plec cu câteva frustrări, în fiecare zi mai adun câteva. Uneori trebuie să îmi programez când să mănânc, pentru că eu uit. Ajung acasă, depinde, la R. sau la cămin. Mă uit la „Bravo ai stil” în timp ce mănânc, atunci mănânc și eu. O oră/două nu fac nimic sau dorm puțin. Mă trezesc, mă apuc de învățat și citesc. Ajunge în camera și colega mea, cu care râd mult.

Timp liber?

Care timp liber? Ce e aia? Timp liber – la vară.

Un obstacol semnificativ din viața ta?

Un obstacol? N-am obstacole. Nu le-am considerat obstacole, le-am considerat provocări.

Ai vicii?

Da, ciocolata. Nu, viciul meu numărul unu sunt semințele. Pestrițe cu sare. [Serios? Îți plac mai mult decât ciocolata?]. Da. De fapt, nu pot să spun că-mi place mai mult una decât cealaltă. Dacă ar fi să aleg, nu știu ce aș alege.

Ești superstițioasă?

Nu cred, nu. Zi-mi o superstiție să văd dacă chiar cred în ea.

Nu știu, crezi în noroc, ghinion, vineri 13, marți 13, zodii?

Păi, astea nu cred că sunt superstiții, adică chestia cu norocul. Cred în noroc, hai să o luăm așa. În noroc chiar cred. Am noroc pentru că eu cred că am noroc. Sunt o grămadă de persoane, spre exemplu, care poate că au învățat mai mult decât mine, însă eu chiar am crezut că voi lua 10 la materia aia, însă nu eram la fel de pregătită cum era altcineva, dar am crezut că pot, așa că am luat 10.

Da, cred în noroc și mai cred în karma. [În Dumnezeu crezi?] Cred în mine. E o chestie pe Youtube, „Secretul”, știi? Ți-am trimis-o. Acolo spune clar că e important să crezi în ceva. Poate eu nu mă refer la același Dumnezeu la care te referi și tu. Adică tu îl poți numi Dumnezeu, eu îl pot numi „eu”, doar denumirea diferă. Cred în ceva, dar nu mă rog noaptea. Dar mulțumesc uneori. Chiar zic: „Dacă e cineva acolo sus, mulțumesc pentru…”

Frici?

Aveam multe frici, dar să știi că le-am cam depășit. Aveam frica de a vorbi în public, acum sunt ca o moară stricată, nu mă mai opresc. [Cum ai depăsit-o?] Nu știu să-ți zic care a fost momentul în care am depășit- o. M-am pus în situații din astea penibile.

Am fost la 3 interviuri în Anglia, trebuia să vorbesc în engleză, după ce că mi-era nașpa și-n româna. Mi s-a spus că vorbesc foarte bine. Am fost întrebată de cât timp sunt în Anglia și dacă așa bine facem engleză la școală și i-am zis: „Da, chiar facem!”.

Înainte aveam chestia de a nu putea să răspund chiar dacă eram sigură de răspuns 100%. Acum chiar dacă nu sunt convinsă de răspunsul meu, îl dau și nu mă simt prost dacă greșesc.

Acum am curaj să cânt, de față cu alți oameni, chiar dacă știu că sunt groaznică și am o voce oribilă. Aici m-a ajutat R. Am cântat Rebelde și a zis: „Uite, ai luat nota aia bine!”.

Altă frică e frica de întuneric. Nu mi-e frică de întuneric pe stradă. Mi-e frică de întuneric în cameră.

Dar nu mi-e frică de singurătate. Cred că ar fi o oportunitate să mă descopăr pe mine și să ating un alt nivel al dezvoltării. Da, e din filozofie. Ai mai mult timp pe care să ți-l acorzi ție ca să te cunoști mai bine. Totuși, nu aș vrea să rămân singură. Este o sabie cu două tăișuri. Îți oferă și beneficii, dar și câteva frustrări. Te gândesti ce e greșit la tine de toată lumea are pe cineva și tu ești singur. Am avut mult timp problema asta, foarte mult timp. [Care era motivul?] Timiditatea exagerată și faptul că cercul din care făceam parte era plin de cocalari. Eram printre ei, dar nu voiam unul ca ei. Simțeam nevoia de atenție, socializare, simțeam nevoia să empatizez cu oamenii.

Vreo țăcaneală ai?

Nu știu, am multe. Mie mi se par normale. Sunt perfectă în nebunia mea.

Zi-mi o realizare a ta, ceva de care ești mulțumită!

Oh, dar câte nu am făcut. Am așa multe, nu pot să aleg. De ce sunt eu mulțumită? Vorbitul în public, faptul că am reușit să o iert pe mama pentru anumite lucruri. A fost o mare realizare. Am reușit să las trecutul în spate și să nu o mai judec. Faptul că atunci când îmi propun ceva pe plan profesional, îmi iese. Nu de fiecare dată, dar îmi iese de obicei. Încă nu cred că am ajuns la cea mai mare realizare. Cea mai mare realizare a mea ar fi atunci când voi fi mult mai calmă și voi asculta mai mult decât vorbesc.

Unde te vezi în următorii 10 ani?

La cimitir. Cu ritmul ăsta de viață, sincer… La felul în care mănânc, prefer să stau la curs și să aud ce zice omul ăla, deși nu mai pot, decât să merg să iau o masă ca lumea. Nu cred că se pune sandwichul ăla obosit cu o felie milimetrică. Nu mă stresez, cum se stresează alți oameni, să am probleme fizice și psihice, dar resimt o doză de stres, pentru că toți simțim. Nu cred că poți să fii deloc fără stres. La un moment dat te stresezi că nu ești stresat.

Dacă mă întrebai acum 2 luni, mă vedeam la INM [Institutul Național de Magistratură]. Chiar mă vedeam acolo, judecător, cred. Dar acum… ar da foarte nașpa pe interviul ăsta să zic că nu mă văd nicăieri. Mă văd așa de când eram mică: mă văd pe tocuri, stiletto roșii, într-o rochie care să-mi vină demențial, în fruntea mesei, pentru că eu voi fi o afaceristă convinsă și voi avea în subordine mulți bărbați. Revine situația matriarhală, știi? Nu mai e bărbatul centrul Universului, ci femeile. Așa mă văd.

Îmi pare rău de femeile alea care nu vor mai mult de la ele pentru că știu că au un bărbat să le ofere. Dar cumva le înțeleg. Adică dacă poți să-ți ușurezi viața, de ce să nu o faci? De ce să te complici ca mine? Dacă ele sunt fericite așa, e ok. Dacă sunt nefericite, adică li se ține evidența la orice cheltuială, atunci e nașpa. Dar dacă știu să manipuleze situația și să facă din bărbații ăia ce vor, fără să lucreze, atunci jos pălăria.

Și am ajuns la ultima întrebare

Oh, deja se termină? Îmi place să vorbesc. Dacă vrei, mai ținem unul. Pe următorul îl ținem telefonic.

Cum ne-am cunoscut noi?

Vai de mine, Andreea, ce întrebare! Mi-aduci aminte de perioada în care aveam niște sarmale în cap. Încă mi-ar sta părul așa dacă l-aș face, să știi, fără să bag fixativ sau ceva.

Eram în clasa a IX-a, era o zi toamnă, nu? Da, că era început de școală. Am ajuns în cameră [la internat], știu că am bătut la ușă. Și erai acolo, măi Andreea, tu. Eu, cu entuziasmul meu pentru o nouă etapă, mă gândeam că o să fie superb. Știi cum eram eu foarte entuziasmată până am ajuns să văd cu ce se mănâncă liceul. Și eram „Hai să ieșim!”. Venisem de la țară, unde nu prea ieșisem, știi povestea. Eu voiam să ies, să mă plimb, iar tu erai acolo cu o… carte – chestia aia pătrățoasă cu multe cuvinte în ea. Doamne! Era și mama ta, care mi s-a părut superbă de la început. Te-am întrebat unde e baia, veșnica mea problemă. Eram foarte dezorientată. Deși ai spus clar „ultima pe dreapta”, eu mă gândeam că mai e ceva înainte de ultima pe dreapta. Da, așa te-am cunoscut pe tine.

Ulterior am descoperit că avem foarte multe lucruri în comun care ne leagă mult mai mult decât ar lega alte chestii pe alți oameni, de exemplu: distracția. Astea te leagă temporar, când ești fericit. Când ești trist, nu mai funcționează.

Dar pe noi ne leagă și când suntem fericite și când suntem triste. Ăsta e avantajul de a cunoaște pe cineva când ești trist. Sigur rămâneți prieteni.

Și am rămas!

Pe mâine! 🙂

Lasă un răspuns

Completează mai jos detaliile tale sau dă clic pe un icon pentru a te autentifica:

Logo WordPress.com

Comentezi folosind contul tău WordPress.com. Dezautentificare /  Schimbă )

Fotografie Google

Comentezi folosind contul tău Google. Dezautentificare /  Schimbă )

Poză Twitter

Comentezi folosind contul tău Twitter. Dezautentificare /  Schimbă )

Fotografie Facebook

Comentezi folosind contul tău Facebook. Dezautentificare /  Schimbă )

Conectare la %s