De vorbă cu Nicoleta

Epilog

Nicoleta îmi este colegă de grupă la Facultatea de Inginerie Aerospațială și nu numai. Împărțim multe povești și e omul cu care mă „băteam”, în anul I, prin anticariate, pe cărțile lui Doru Davidovici.

Ce e foarte fascinant, pe lângă vocea de radio, pe care am remarcat-o de când am cunoscut-o, sunt analogiile pe care le face. Veți vedea pe parcurs că discursul ei e foarte coerent si de tip „teorie-demonstrație”.

Despre ea ar fi multe de spus, dar o las să se destăinuie singură. Acest interviu a durat foarte mult si nu l-am putut publica integral, cu toate astea, am încercat să rezum esențialul.

Cadru: cafeneaua Hug Cafe, Izvor, București

(Hug Cafe – interviu)

Observație: voi adăuga note suplimentare, unde este cazul, astfel: […]

Cum te vezi tu?

Uhm… Blondă. În ambele sensuri, uneori. Dar nu știu dacă ai văzut filmul ăla, „Blonda de la drept”. E o tipă care era destul de redusă și prin muncă a ajuns să fie avocat, a ajuns la judecătorie, să discute un caz la un nivel foarte foarte avansat și a reușit să-l câștige. Cred că așa m-aș vedea și eu pe mine. Adică n-am fost aia „Bă, m-a lovit Dumnezeu cu inteligența… cosmică”, dar sunt un om care muncește și eu cred că prin muncă poți să dobândești ceea ce-ți dorești. De multe ori, am observat la cei care au inteligență sau au talent de a face ceva, că sunt leneși, ca și-n cazul tău [râdem].

Eu am fost un copil muncitor, foarte muncitor, pot să zic. Responsabil, m-au responsabilizat ai mei de mică: eu mă ocupam de curățenie, eu mă ocupam de fratele meu. Trebuia să merg la grădiniță, să-l aduc, să merg să fac temele cu el, să mă ocup de el, să mă ocup de… ce puteam la vârsta aia și m-am învățat așa cu munca. Ai mei au fost, de asemenea, foarte muncitori și am avut exemplul ăsta în familie. Ei erau plecați de dimineața la 5, până seara la 5 și… am crezut că așa se trăiește, așa trebuie, așa trebuie să fie.

Știu că tata zicea că în lume există două tipuri de oameni: albine și muște și fiecare trage la ce-l atrage [râdem]. Îmi place să cred și cred asta: că fac parte dintr-o familie de albine!

Și pentru că tot ai amintit de ai tăi, cum te-ai înțeles cu ei?

Am avut o relație foarte frumosă și am în continuare. Sunt însumarea lor perfectă. Deci, eu am fața lui tata și sensibilitatea mamei și curajul, forța și puterea de muncă, de la ambii. Ei au lucrat cot la cot, amândoi, mulți ani de zile și cred că ăsta e și unul dintre secretele căsniciei: să fii alături de soțul tău sau de soția ta. Am crescut într-o familie care pune accentul pe sănătate, mâncare sănătoasă, întotdeauna. Tata a fost și chimist în armată și de multe ori, când eram mici, dar și acum, ne mai spune structurile alimentelor și ce se întâmplă în organism. La vârsta lui de 52 de ani, poate să facă tracțiuni la bară, fără să sufle, deci are o condiție fizică foarte bună pentru vârsta lui. Munca îl ține în viață și ăsta este și principiul meu. Sunt un copil muncitor, dar uneori îmi dau seama că mă iau foarte mult în serios și atunci încerc să mă mai relaxez.

Încerc să mențin un echilibru, să muncesc, dar să mă și relaxez, să mă și distrez. Îmi dau seama că uneori în viață, nu depinde totul doar de muncă, depinde și de noroc, de șansă. Ai putea să ai șansa sau să nu ai șansa, să fii în momentul potrivit, la timpul potrivit. Mi-am dat seama că în viață lucrurile depind și de factorii ăștia, nu doar de muncă, pentru că deja ajungi să fii frustrat dacă doar muncești, muncești, muncești. Vezi că alții nu depun efortul pe care-l depui tu și au rezultate mai bune, poate pe nedrept, dar devine frustrant și frustrarea e toxică pentru organism și din punct de vedere fizic, adică te afectează.

Ce faci în situațiile astea de frustare?

Mă plâng, plâng. Ți-am spus că am moștenit sensibilitatea mamei. Sunt destul de înfiptă și dură, așa, în unele cazuri, dar plâng foarte ușor. Plâng, mă descarc, mă plâng altora, dar am un background foarte puternic în spate, în sensul că părinții mei nu mi-au cerut niciodată absolut nimic, nu au zis: ” Tu, să iei numai 10 sau tu numa’ să-nveți sau tu să ai doar notele astea”. Nu mi-au cerut niciodată absolut nimic. N-am avut presiunea asta din partea lor și cred că asta m-a făcut să-mi doresc mai mult, știi? Observ că alți copii care au crescut în restricția asta, când ajung la libertatea asta de facultate, când părinții nu mai au control asupra situației lor școlare, decad.

Mi-am dat seama că lucrurile le faci pentru tine, până la urmă și că tu ești cea mai bună investiție a ta. Adică nota respectivă, în cazul facultății, este valoarea ta în punctul ăla și pe anumite subiecte. Să zicem că tu ai învățat anumite subiecte și ție ți-a picat altul, că n-ai avut timp, că nu știu ce, asta nu înseamnă că nu știi. Deci, toate informațiile alea rămân acolo, le folosești și totul se sedimentează. Am învățat să-mi dau seama că nu mai învăț pentru o notă, învăț pentru că, fac o cacofonie aici, creierul meu se dezvoltă, creează legături între lucruri și te ajută să îți lărgești orizonturile. Până la urmă facultatea este un antrenor, care te ține în câmpul ăsta de bătaie. Dacă ar fi de multe ori doar după noi, poate că nici nu ne-am mai ridica din pat.

Cum a fost copilăria ta, dacă ar fi să rezumi?

Am făcut multe trăsnăi. Am fost, întotdeauna, un copil care nu putea să stea pe loc, un copil energic. Probabil pentru că noi, generația asta, încă am prins vremurile alea cu „v-ați ascunselea”, „piua”, „1, 2, 3, la perete-stop”, „Țară, țară, vrem ostași”. Am crescut în fața blocului alergând, sărind coarda, făcând mișcare.

Am fost un copil sociabil. Ziua mea era eveniment în tot cartierul. Eu făceam invitații pentru toți, de multe ori nici nu mai ajungeau la ei, că… Dar toată lumea, când venea ziua mea, se pregătea pentru ziua mea. Ziua mea era vara, toți copiii erau în vacanță, mama cumpăra o grămadă de prăjituri. Ai mei au chestia asta cu petrecerile și cred că de asta îmi place și mie atât de mult să fiu înconjurată de oameni, să mă simt bine, să mâncăm, să petrecem, să vorbim. Îmi dă o stare de bine, când ne reunim și sărbătorim o chestie.

La mine, zilele de naștere și cele de nume, că am și nume de sfânt, sunt foarte importante, țin foarte mult la ele. Îmi plac cadourile, îmi plac surprizele, îmi place să le fac, de asemenea.

Am avut și multe accidentări. Când eram mică, m-a lovit o mașină. Chiar vorbeam odată cu mama și ziceam: „Tu, mami, eu la câte accidente am avut, uite că, niciodată nu mi-am rupt nimic”. Eram odată în fața blocului și toată lumea putea să sară de pe… un loc mai înalt să zic așa. Băi și mie mi-era frică. Și m-am ucat acolo și efectiv m-am aruncat în cap. Nu era nimeni, eram singură. Îmi era frică să sar de față cu toată lumea. Am închis ochii și m-am izbit de asfalt. Nu am pățit nimic, din fericire, doar m-am julit puțin.

Am mai avut și un accident cu bicicleta. Nu mai stau să le enumăr. Mulți mă întrebau dacă o să mai merg cu bicicleta, după ce am pățit, ce am pățit și am zis „Bineînțeles! Ce s-a întâmplat a fost doar un eveniment. Asta n-o să mă oprească.”

Tu vii din Alba- Iulia. Ce ai de spus despre Alba?

E un oraș mic și liniștit. E cochet, dar am ajuns la vârsta la care m-am plictisit, adică e un oraș pe care eu l-aș alege să stau la pensie. E frumos! E înconjurat de munte. Eu iubesc muntele foarte mult! Pădurea e foarte aproape, asta îmi place mult. E un oraș mic, dar le are pe toate. Stau aproape de bazin, merg des la bazin. Am pădurea aproape, merg cu bicicleta la pădure, am stadionul, pot să merg să alerg la stadion. E un oraș micuț, compact, are cam tot ce-i trebuie, dar mă plictisesc, cel puțin acum, în studenție, mă plictisesc.

Urmează partea mea preferată: hobby-urile

Am foarte multe și diverse, pentru că mă plictisesc foarte repede. Hobby-uri… sporturile, în general. Vrei să-ncep cu parașutismul? Hai să zicem, dacă ăsta e și cel mai interesant pentru tine. De fapt, o să-ncep cu parapanta, pentru că așa am ajuns la parașutism.

(Râpa Roșie)

Prin liceu mă lovise pe mine… Toată lumea mă întreba unde vreau să merg și ce vreau să fac și eu eram: „N-am nicio idee, fraților!”. Mi s-a năzărit mie ideea asta cu pilotul, inițial cu stewardesa: să fiu stewardesă, după care să mă fac pilot. Parcă o văzusem într-un film sau ceva. După care, am început să mă interesez. Am venit la 17 ani la primul meu eveniment „Vreau să fiu stewardesă”, în București. Știu că am venit singură. Am venit cu autobuzul, la 17 ani… nu știu… poate mai sunt alții care au făcut evenimente mai extreme. Pentru mine, ăla a fost primul pas. Am venit în București, a trebuit să mă descurc. Nu erau telefoanele astea inteligente. Dădeai un telefon și primeai indicații doar. Am venit, am cunoscut niște oameni cu care încă mai păstrez legătura.

Am început să mă interez de domeniul ăsta. Pe partea de pilotaj am văzut că e foarte costisitor și m-am gândit să merg pe partea de aviație militară, pentru că ar fi fost o procedură mai ieftină. Nu neapărat că m-ar fi atras pe mine armata, în mod special, nu m-a atras niciodată ideea asta de strictețe și rigurozitate chiar așa. Principiul meu de viață e că trebuie să păstrăm o ordine. Adică să respectăm regulile, dar există și excepții.

Apoi, am zis ok. Eu am terminat un liceu pe profil economic, nu aveam nicio treabă cu aviația, nu știam absolut deloc cu ce se mănâncă, fizica mea era vai de ea. Dar am dat de un filmuleț de zbor cu parapanta. Auzim de cursurile de la aeroclub. Eu eram între Cluj și Sibiu, oarecum, și mă gândeam unde să merg. Am vrut să aleg Sibiu, pentru că era mai aproape, dar apoi mă gândeam: „Măi, e departe, totuși!” Să merg weekend de weekend acolo la zbor și la cursuri ar fi fost un cost în plus. M-am interesat, unii ziceau că nu se zboară. M-au descurajat, oarecum, lucrurile astea. Am dat peste un filmuleț, un interviu despre zborul cu parapanta.

Și așa l-am întâlnit pe instructorul meu de zbor, am luat legătura cu el și am început să merg la zbor. Mi-a plăcut, am făcut primul zbor în tandem, pe 30 noiembrie. N-o să uit niciodată! Era zăpadă, la Clopotiva. Știu că atunci mi-a zis o colegă că sunt norocoasă că la Clopotiva merg foarte rar, știi? De obicei zboară la câmp, la mosor.

În fine, zbor de munte, care e mai frumos decât zborul la câmp. Asta să se înțeleagă! Bun. După care am început să zbor cu parapanta. Am zburat clasa a XI-a și clasa a XII-a, că apoi terminam. M-am înscris la academie, bla, bla, bla. N-am intrat. Am ales facultatea asta.

Nu mă licențiasem la parapantă și am zis: „Băi, parapanta nu se face la aeroclub, hai să mă duc la parșutism, că e, oarecum, acelși principiu.”, mă gândeam eu, cu mintea mea de aerospațială. Nu au absolut nicio legătură, în afară de unele elemente, voalură, bord de atac, bord de fugă, de astea clasice. Am ales-o pentru că era o corelare la ceva ce făcusem și știam și mă gândeam că aș avea deja o bază.

Nu mă așteptam să intru. Aveam colegi care, în primul an, participaseră la cursurile de la aeroclub și n-au intrat și m-au descurajat. Nu mă vedeam ca un copil inteligent care învață, care ar putea să ia 7 examene cu minim nota 7.50. Chiar mă subestimam. Am învățat mult pentru ele. Am fost la cursuri, la antrenamente, am fost consecventă și am luat în serios toată treaba.

Am văzut că am luat toate examenele. Te-ai bucurat împreună cu mine atunci și lucrurile chiar au curs de la sine. Jur că nu am planificat nimic. Era greu de atins, am zis că eu o să fac tot ce pot, dar nu mă gândeam că o să fac lucrul ăsta.

Până-ntr-o zi, când o prietenă mi-a trimis un filmuleț cu niște parașutiști. Era o melodie atât de plăcută și un filmuleț atât de mișto! Atât de mult m-a inspirat! [filmuletul aici] Am început să caut poze pe Pinterest poze cu parașutiști, să mi le pun ca wallpaper pe telefon. Am început să-mi imaginez că eu o să fiu acolo! Am început să mă imaginez când repetam procedurile, am început să mă imaginez în avion, am început să-mi imaginez cum sar.

Iar primul salt… ești atât de speriat! E atât de incitant! Ma uitam în jos… Oricum până ajungi la altitudinea de 1200 m, te iau toate transpirațiile. Am făcut exact ca atunci când eram mică: am închis ochii și m-am aruncat. Doar că de data asta am avut parașută și era o înălțime mai mare, iar pe jos era iarbă, nu asfalt. Deci am avut condiții mai faborabile. [râdem] Da, deci parașutismul ar fi unul dintre hobby-uri.

Apoi m-am înscris la planor. Astă vara, la inițiativa decanului facultății, am avut ocazia de a încerca și planorul. Atât de mult mi-a plăcut! Deci eu n-am crezut că planorul e atât de frumos!

În rest, alt hobby e schiatul. Nu schiez de mult timp. Eu am îmceput datorită colegilor de parapantă. Aveam un grup pe facebook și când cineva întreba de mers la schi, mă ofeream, deși nu aveam nici echipament, nici cunoștiințe. Am vorbit cu ai mei, mi-au zis: „Du-te, mamă!”. N-aveau nicio treabă. Cu toate că nu-i cunoșteau, au avut încredere în mine. Schiez de 4 ani. Mi-am cumparat propriul echipament, acum sunt în stare să merg și singură. Am momente când mă urc în tren și mă duc la Sinaia, cu schiurile în spate și fără nicio problemă. Adică uneori mi-e suficientă și compania mea. E foarte frumoasă liniștea din natură!

(Sinaia)

Tot timpul am nevoie de mișcare. Am început să alerg. Am participat momentan la 2 semimaratoane și următoarele obiective ar fi cele montane.

Zi-mi mai multe despre aceste semimaratoane. Cum a început totul?
Cred că totul a plcat de la faptul că eu am picat la Academie cu 2 secunde la proba de rezistență. Asta a fost pentru mine foarte dureros. Am zis că nu mai vreau să ajung niciodată în punctul ăsta, să fiu pusă în situația de a alerga 2 km în 10 minute și să nu fiu în stare, cu toate că un șut în fund e un pas înainte, poate chiar mai mulți.
(Primul semimaraton, Parc IOR)
Chestia asta mi-a schimbat percepția. Deși eu am fost un copil care a făcut sport: am făcut judo, am făcut dansuri, am încercat și dansuri sportive, în liceu m-am oprit. Simțeam presiunea bacalaureatului, presiunea părinților puțin. Nu știam pentru ce domeniu să mă pregătesc, eram, efectiv pierdută. Îmi găseam alinarea în mâncare mai mult decât trebuia și mi-a fost foarte greu să revin pe partea asta de sport din nou.
(Al doilea semimaraton – Pitești, locul II)
Nu mă feresc de absolut niciun sport, că e tenis, că e baschet, volei, drumeții cu bicicleta, orice.
Cum te descurci cu timpul personal?
Ăsta este timpul meu personal. A, mai un hobby, scriu. Scriu în jurnalul meu personal. Îmi place să fac asta, să analizez, să contabilizez, să văd ce am făcut, de ce am făcut. Sunt destul de impulsivă și iau decizii de moment. Încerc, totuși, să reflectez asupra faptelor mele, chit că sunt bune sau rele. Dacă sunt bune, să mă bucur de ele, Dacă sunt rele, să încerc să le corectez. Altă întrebare! [:))]
Ai vicii?
Dulciurile. În ciuda faptului că oamenii nu-l cred atât de dăunător, e cel mai dăunător. E cel mai mârșav: e frumos ambalat, e colorat, miroase foarte bine, e dulce, dar e o dependență psihică foarte, foarte periculoasă. E o tentație la care eu rezist foarte greu. Dacă eu am dulciuri în casă, mai mult de două, trei zile nu stau, indiferent de cantitate.
Știi cum e cu viciile? Ori le elimini de tot, ori le faci. Nu există cale de mijloc.
Dacă ar fi să descrii o zi tipică din viața ta, cum ar suna?
În principiu, dacă am ore de la 10, dimineața merg la alergat, pentru că știu că dacă vin seara nu prea am chef. Încerc să alerg în fiecare zi, nu-mi iese de fiecare dată, dar încerc să fac mișcare în fiecare zi. Merg la facultate, în funcție de când termin e posibil să am meditații pe urmă. De obicei seara, dacă am o temă sau ceva, încerc să mă uit peste ea să văd despre ce e vorba, ori citesc, ori scriu în jurnal, ori mă văd cu prietenul meu. Depinde, nu prea am rutină.
Chiar și în relația mea, încercăm întotdeauna să schimbăm mediul și să facem total altceva. Îmi seamănă foarte mult și amândoi suntem pe principiul ăsta: „Hai să facem ceva diferit!”
Povestesc foarte mult. Îmi place să discut cu oamenii, să ies, să mă plimb. Încerc să mă feresc de rutină. Cred că ar trebui să-ți descriu o săptămână, ca să faci o medie.
A și mai am cursurile la planor pe care le-am început recet, acestea fiind în weekend.
Un obstacol semnificativ din viața ta?
Cred că un obstacol ar fi frica de necunoscut. Au fost câteva situații semnificative despre care nu pot să dau detalii.
Am învățat să o depășesc prin parașutism. Mi-am dat seama că atunci când ești în ușa avionului și îți e atât de frică și totuși sari, observi că ai depășit momentul ăla de frică, de paralizare și totul e bine. Acolo e viața, acolo e frumosul, acolo e trăirea!
Frica, până la urmă nu e ceva rău. Ea ne protejează. O să fac o paralelă tot cu parașutismul: când vezi că ai parașuta în spate, că tu ai lucrat cu ele, că tu ai învățat, că ai trecut niște examene, că ai baza necesară, frica e totuși acolo, dar tu știi că te poți baza pe tine și ai curajul să faci un pas. Atunci e momentul când o depășești!

Ești superstițioasă?

Da, am chestia asta cu zodiile. Unii zic că e o prostie, dar uneori fac niște corelații. Văd că unii oameni din aceeași zodie au aceleași trăsături și ar putea să fie ceva. Deși lumea zice că e greu să crezi în zodii, la câți oameni sunt. Si-ntr-adevăr e o prostie, dar e o chestie din asta a mea despre care mai râd cu fetele uneori. Când avem o zi proastă dăm vina pe Mercur retrograd.

(Aerodrom Clinceni)

Frici!

Am zis deja de frica de conuscut, dar dacă ar fi așa să zic de chestii personale, mi-e frică de lucrurile ascuțite care vin spre mine. Dacă cineva ține spre o furculiță, un cuțit sau… un pix [se uită urât la pixul din mâna mea], am tendința să le pun jos, să le pun undeva în siguranță.

Deși înot, dacă cineva mă baga la apă, devin panicată. Mi-e frică de înec.

Țăcăneli?

Fumatul în casă, pentru că am o colegă de apartament care mai pufăie din când în când. Odată am intrat la ea în cameră și mirosea a fum, deși fuma pe geam, mi s-a ridicat tensiunea. Am crescut într-o familie de nefumători, în casa mea nu s-a fumat niciodată. Fumul de țigară, la mine în casă – exclus!

Mai am chestii din astea cu curățenia, cu ordonarea. Țin la astea.

Unde te vezi tu în 10 ani?

Băi, urăsc chestiile astea. Asta ne întrebau înainte profesorii.

Nu știu dacă în 10 ani, nu știu când o să fie, dar eu mă văd pilot. Mi se pare că facultatea asta m-a dezvoltat pe plan intelectual foarte mult.

(Ghimbav, Brașov)

Nu pot să mă întorc în trecut, pentru că ai mei mi-au pus problema asta. „Vrei să te faci pilot?”. Ok și dacă nu-mi place, dacă nu e de mine, ce fac? Ei au zis că sunt în stare, ar putea să investească in asta, dar eu n-am putut să mă duc la părinții mei, să le cer 60000 €, ca apoi să le zic că nu-mi place.

Până la urmă nu toată lumea are un job care-i aduce nu știu ce satisfacție, dar lumea face compromisuri. Nu cred în ideea asta că „fă ce vrei și n-o să muncești niciodată”. Într-adevăr trebuie să ai pasiune și dedicație pentru ceea ce faci, dar vor exista momente, inclusiv la jobul pe care-l iubești, care vor fi tensionate, dificile, pentru că așa trebuie să fie, așa creștem.

Am și eu momente când îmi urăsc facultatea, că ăsta e jobul meu, când mă gândesc că e o prostie, că de ce am ales-o, că îmi pare rău, dar în același timp mă uit și zic că dacă nu asta, atunci ce? Jur că nu văd altceva. Dacă nu aș fi facut-o pe asta, nu știu ce aș fi făcut.

Și ultima întrebare: cum ne-am cunoscut noi?

Ne-am cunoscut la probele pentru Academia Forțelor Aeriene. Tu ai venit în Alba, eu eram din Alba deja. Mi se părea absurd că totuși trebuia să dorm acolo [în incinta liceului militar], în „buncăr”.

Am dat probele împreună. Am plecat amândouă cu aceeași dorință și cred că asta ne-a și apropiat foarte mult. De fapt, n-am fost prea apropiate atunci în Alba, am fost mai mult când ne-am întâlnit la faculatate și am zis că dacă tot ne știam, să stam în aceeași cameră. Am stat in aceeași cameră cam o luna de zile si cu Brigitta, de asemenea, dar acum vorbim de relația dintre noi două. Eram amândouă noi, într-un oraș nou, ne doream domeniul ăsta, deși am văzut că nici tu nu ești foarte tehnica, adică semănăm din punctul ăsta de vedere. Ne plăcea ideea asta de zbor, de frumusețea zborului, dar nu stăpâneam partea asta. Cred că tu ai văzut, ca și mine, o oportunitate de a nu renunța la visul tău [exact].

In rest, mie îmi place foarte mult relația dintre noi. Cred că ești singurul om cu care eu pot să mă întâlnesc oriunde pe planeta asta și să am ce discuta. Știi cum e? Eu sunt un om care se pliază si cu toată că sunt nebună si2 din astea, cu tine sunt liniștită, sunt poetică, sunt o parte a mea. Încerci să te pliezi si tu uneori, cum a fost excursia de la Sinaia, când am mers cu trenul. Ești un om la care eu țin foarte mult! [reciproc]

Mulțumesc, Nico!

Nu mai ai? Că începea să-mi placă! :))

(Jepii mici)

Pe mâine! 🙂

Citește și De vorbă cu Ioana

Lasă un răspuns

Completează mai jos detaliile tale sau dă clic pe un icon pentru a te autentifica:

Logo WordPress.com

Comentezi folosind contul tău WordPress.com. Dezautentificare /  Schimbă )

Fotografie Google

Comentezi folosind contul tău Google. Dezautentificare /  Schimbă )

Poză Twitter

Comentezi folosind contul tău Twitter. Dezautentificare /  Schimbă )

Fotografie Facebook

Comentezi folosind contul tău Facebook. Dezautentificare /  Schimbă )

Conectare la %s