Viața la cămin

Sunt în anul 3 de facultate, am stat la cămin în toată această perioadă, dar istoria începe undeva mai devreme.

Nelocuind în oraș, opțiunea care venea de la sine, era să merg la școala generală din localitatea din care făceam parte. Toate bune și frumoase, până când școala generală a luat sfârșit și a trebuit să trec la urmatorul nivel: LICEUL.

Eh, aici lucrurile s-au schimbat puțin (mai mult). A trebuit să iau totul de la 0. Distanța dintre domiciliul meu și Rm. Vâlcea, orașul în care învățam, fiind considerabilă, am stabilit de comun acord cu ai mei părinți că voi sta la cămin.

Foarte încântată eu, de altfel. Nu am fost cine știe ce copil rebel la viața mea, dar mă îmi surâdea ideea de a vedea cum e să mă descurc singură, să mă rup puțin de mediul confortabil de acasă. Zis și făcut.

Început de septembrie, duminică, 2011

Cazările

Cu părinții prezenți, ajung la cămin pentru că urmează repartizarea pe camere (de fapt,  „cămin” e terminologia care se utilizează acum, pentru clădirea în care locuiesc în prezent, în liceu, reședința era numită „internat”). Așadar, sunt în fața internatului, camuflându-mă perfect printre zecile de copii (și ei cu părinții în dotare), așteptând să ajungem odată în camere și să ne întalnim viitori colegi de breaslă.

Apropo de asta, pe ușa de la intrare sunt afișate liste cu numele nostre și camera specifică, așa că aflu că în această „minuntă experiență” mă vor însoți două surori + cunoștiința de care am uitat să menționez, o tipă cu 3 ani mai mare, din aceeași localitate ca și mine, cu care am decis să stau, pentru că nu cunoșteam pe nimeni.

La un moment dat, privirile tuturor se întorc către două „păpușele” brunete, cu părul cârlionțat în bucle, asemănător perucilor specifice secolului al XVIII-lea. Le privesc și eu, mai mult sau mai puțin admirativ. Mă dezgustă gândul că fetele astea au mers la coafor doar ca să-și aranjeze părul pentru prima zi de cămin și tot ce-mi pot dori este să nu am colege de cameră asemănatoare.

Nu mai trec multe minute și ni se dă voie să mergem în camere. Ajung prima, așa că-mi aleg patul dorit, în dreapta, spre geam și încep să-mi aranjez hainele în șifonier, ajutată de mama, bineînțeles.

În 5 minute se aude un ciocănit la ușă și colegele mele își fac apariția: nimeni altele decât surorile nobile, admirate mai devreme. Aflu că așa e părul lor natural, nu le cred, evident și trecem repede peste formalități. După ce se asigură ai mei că totul e în regulă, își iau la revedere, urmând să ne reîntâlnim în weekend.

Primele 2 săptămâni au fost grele. Cea de-a treia colegă, cea mai mare, avea program diferit de noi, așa că ne vedeam seara. Cu surorile îmi petreceam mai tot timpul, deși, aveam hobby-uri diferite. Eu îmi îngropam nasul în ditamai cartea pe care o începusem cu câteva luni în urmă și nu mai reușeam să o termin (pe atunci nu prea citeam), ele își doreau să socializeze, să iasă în oraș, ceea ce pentru o atisocială ca și mine era exclus.

Dar după aroximativ două luni, s-a produs un fenomen interesant. În urma unei discuții cu lumina stinsă (la 22:00 se dădea stingerea, dar continuam să vorbim mult după), am realizat că ne e greu tuturor, că nici ele nu se simt în largul lor cu tot valul cel nou, precum schimbarea mediului, colegi noi, grad de dificultate ridicat la liceu, viața de internat. Acea discuție ne-a unit atât de mult, încât am devenit de nedespărțit timp de 4 ani, pe parcursul liceului, iar acum încă ținem legătura și chiar ne vizităm periodic.

Ce am învățat din toate astea?

  • E mult mai ușor să te adaptezi la schimbări atunci când ai oameni alături, care împărtășesc aceeași soartă. Privind lucrurile din perspective diferite, se găsesc tot timpul soluții la probleme ce par iremediabile
  • Nu judeca o carte după copertă. Chiar dacă eram la pol opus față de cele două, am reușit să ajungem la un numitor comun, realizând că ne leagă mai multe lucruri decât ne-am fi imaginat
  • Părul fetelor chiar era natural, iar întrebarea în privința asta le-a fost adresată atât de des de oamenii din jur, încât îmi ajunsese și mie până peste cap

De-alungul timpului am ajuns să am diferite colege de cameră, cu alt teperament decât al meu, alte preferințe, dar acum văd în asta un avantaj. Întotdeauna există oameni, pe care analizându-i poți concluziona „așa da/așa nu”.

Și cum spunea marele Gustave Flaubert (habar n-am cine e ăsta, am găsit citatul pe Google, scuzele mele), „Omenirea este aşa cum este. Problema constă nu în a o schimba, ci în a o cunoaşte.”

Pe mâine! 🙂

Lasă un răspuns

Completează mai jos detaliile tale sau dă clic pe un icon pentru a te autentifica:

Logo WordPress.com

Comentezi folosind contul tău WordPress.com. Dezautentificare /  Schimbă )

Fotografie Google

Comentezi folosind contul tău Google. Dezautentificare /  Schimbă )

Poză Twitter

Comentezi folosind contul tău Twitter. Dezautentificare /  Schimbă )

Fotografie Facebook

Comentezi folosind contul tău Facebook. Dezautentificare /  Schimbă )

Conectare la %s